Mihai-eminescu-portret-cu-semnatura EMINESCU 1

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Familia

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n. 1844)studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n.1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

96283979_2384939861792130_8904255743423676416_n

Castelul Melik (Curtea lui Melik) de la Costești, comuna Răchiți

Poziția geografică.

Satul Costești este situat la 7 km sud – est de municipiul Botoșani și la 4 km de centrul comunei Răchiți, pe coasta dealului Teișoara, pe vechiul drum istoric Botoșani – Vorniceni, existent încă din perioada medievală. Importanța acestui drum a scăzut după 1959, când circulația spre Vorniceni s-a mutat prin satul Roma pe noua șosea asfaltată ce lega orașul Botoșani de primul colhoz din județ.

Istoric.
Curtea lui Melik, cea mai veche construcție din beton și cărămidă a satului Costești a fost construită de Eugen Melik, fiul inginerului Ion Mire Melik, între anii 1925 – 1927, la nord – vest de vatra actuală a satului. Eugen Melik (1871 – 1957), de origine armeană, a fost profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iasi, fiind licențiat în litere la Sorbona și cu doctorat în Drept, tot la Paris. O scurtă perioadă a făcut politică, a fost ales deputat, fiind un apropiat al lui Nicolae Iorga.
Istoria castelului este scrisă în ,,Actul de mărturie din 7 mai 1925”, lasat de prof. univ. Eugen Melik urmașilor săi. Construcția a fost proiectată de arhitectul Paul Smărăndescu, în anul 1920. Arhitectura castelului nu aparține unui anumit curent, fiind o împletire a stilului medieval cu cel modern și este asemănătoare conacelor de la Săhăteni și Izvoru Dulce-Merei (Sărățeanu), din județul Buzău. Turnul din colțul de nord – est al imobilului și acoperișul cu pante abrupte, în două sau patru ape, îi conferă un caracter aristocratic. Castelul are aparent două părți distincte: turnul înalt de 20 m și corpul principal, cu trei nivele, care are o înălțime de cca 17 m. Turnul are pereții exteriori din cărămidă arsă, confecționată în cuptoarele amplasate lângă izitura Iazului Domnesc. Acoperișul are forma unei piramide, fiind prevăzut înspre vest cu un chepeng pentru accesul coșarilor și un paratrăsnet în vârf. Parterul și etajul I au pereții exteriori din cărămidă arsă, iar etajul al doilea din bârne, șipci și stufit. La nivelul etajului doi, care de fapt este o mansardă, acoperișul are trei luminatoare, cu ferestre în 4 canate. Castelul nu are vitralii, sculpturi sau elemente decorative deosebite, singurele crestături se întâlnesc pe stâlpii de la cele două lojii, însă extrem de interesante sunt pardoselile din mozaic, colorate în alb, negru și roșu, precum și desenele pătrate din parchetul de stejar.
În primăvara anului 1941 în castel a fost cazată o unitate motorizată germană, iar în martie 1944 moșierul s-a refugiat în Oltenia, locul de origine al soției sale, Elena Despa. Înainte ca satul să fie ocupat de ruși, în aprilie 1944, sătenii au devastat castelul, în holul căruia au ars.cărțile de o valoare inestimabilă, multe scrise în limba franceză. Din 1950 și până la sfârșitul secolului al XX-lea, imobilul intră în folosința agricolă a unor ferme agricole de stat. Actualii moștenitori nu au resursele necesare reparării castelului, tot domeniul fiind aparent părăsit. Paradoxal, sau nu, castelul nu este înregistrat pe Lista Ministerului Culturii și Cultelor, și nici pe Lista Monumentelor Istorice din Județul Botoșani

Parcul inițial din fața castelului nu s-a mai păstrat fiind distrus în timp. Astăzi, spațiul din jurul clădirii este dezolant, vechea livadă alcătuită din soiuri valoroase (meri, peri și gutui) a fost complet defrișată, doar în partea de nord – vest, în fata intrării principale, au mai rămas: 2 nuci bătrâni, 6 pini și 5 molizi..

Sursa: http://sgr-iasi.ro/wp-content/uploads/2017/11/REVISTA-REPERE-GEOGRAFICE-NR.-101-partea-a-IIa-2015.pdf

96677860_2386379531648163_4000954476528664576_n

Conacul Roznovanu-Kogălniceanu de la Știubieni

Poziția geografică. Satul reședință comunală Știubieni, este situat pe DJ 209 B, pe valea Bașeului, la cca 7 km vest- nord-vest de orașul Săveni și la 44 km de orașul Botoșani.
Istoric. Numele satului se trage de la știubeiele de prisacă, cel mai probabil confecționate de locuitori. Este unul dintre satele vechi ale județului, care a fost întărit de Alexandru cel Bun (1400 – 1432) lui Hodco Costici și Lev. După cum rezultă din documentul datat la 24 noiembrie 1492, Ștefan cel Mare cumpără ,,….un sat anume Știubeiul, pe Bașeu, pe amândouă părțile Bașeului….., cu 250 zloți tătărăști…” de la nepoții lui Hodco și Lev, pe care îl întărește mănăstirii Putna . La 20 noiembrie 1873, Nicolae Roznovanu – devenit proprietar- vinde lui Matei Rosetti o parte din moșia Știubieni, cea de deasupra Tătărășenilor, în suprafață de 265 fălci și 16 prăjini. La 25 decembrie 1877, Adela Cantacuzino-Pașcanu, devenită prin căsătorie Kogălniceanu, cumpără o parte a moșiei Știubieni, Petricani și Chișcăreni de la Nicolae Rosetti Roznoveanu, în suprafață de 1944 falci și 46 prajini. Grigore Kogălniceanu, nepot de soră al lui Mihail Kogălniceanu și soțul Adelei, construiește conacul, școala (azi distrusă) și biserica satului actuală. Conacul “Roznovanu- Kogălniceanu” a fost construit în 1890 și a avut mai multe destinații după confiscarea sa de către regimul comunist în 1948. Ca o curiozitate arhitecturală locală, clădirea conacului nu are subsol și nici pivnițe, se pare că acestea s-au prăbușit sau au fost intenționat distruse! Între anii 1952 – 1970 în conac a funcționat școala rurală, iar apoi Primăria comunei Știubieni. În 2007 conacul a fost renovat și recompartimentat fiind destinat drept clădire pentru Consiliul local și primărie .
Celelalte clădiri ale fostei curți boierești au îndeplinit funcții sociale diferite în timp: sediu de colhoz/CAP, depozite, școală, sediu primărie și acum grădiniță. Unele anexe au fost vândute după lichidarea fostului CAP! La Știubieni este menționată și o renumită școală de pomicultură pentru fiii de țărani.
Parcul dendrologic al fostului conac, din care se mai păstreză cca 1 ha, cuprinde trei paltini seculari , un dud secular și alți arbori tineri, diferiți: paltini, salcâmi, duzi etc. În parcul actual se mai păstrează, în ruină, un semicerc de moară, ruinele aducțiunii de apă , un bazin săpat în gresii și o stâncă de gresie (înaltă de peste 2 m, lată de 1,2 m și grosime de cca 0,4 m) cu o inscripție greu identificabilă ”…Lazar AGheorghiu….1819”. Parcul s-a ruderalizat, în vremea comunismului fiind amputat teritorial pentru extinderea vetrei satului și amenajarea terenurilor sportive pentru școală. Primăria Știubieni are în plan un proiect de reamenajare a vechiului parc, așteptând finanțare guvernamentală.
Conacul „Roznovanu-Kogălniceanu” este cuprins pe Lista Monumentelor Istorice la poziția, cod LMI 2004 BT-II-m-B-02023.

Surse: Itinerarii istorico – geografice: castele și conace boierești din județul Botosani
Poza: https://familypedia.wikia.org/…/Commune_of_%C8%98tiubieni,_…

15194547_1703297839988424_6931720184902168448_o

Atelierul de Ceramică Kuty al familiei Iacinschi

 

Una dintre cele mai atractive tehnici din domeniul olăritului din România, ceramica de tip Kuty, supravieţuieşte datorită pasiunii unei familii din Botoşani. Atelierul de ceramică al familiei Iacinschi este singurul din judeţul Botoşani şi al doilea din România, după cel de la Rădăuţi – Suceava, care produce farfurii, căni, sfeşnice, căniţe, castroane, străchini sau obiecte de decor realizate manual după o tehnică practicată începând din secolul al XIV-lea.

 

Atelierul aparţine Soniei Iacinschi şi fiului acesteia, Eusebiu, doi meşteşugari care stăpânesc arta decorativă şi care s-au impus la nivel naţional şi internaţional, conform Agerpres. Lucrările lor – cu motive decorative unice, zoomorfe si avimorfe, realizate în culorile verde, galben şi brun, au fost valorificate atât în România, cât şi în Franţa, Italia, Israel sau Ungaria. Sonia Iacinschi consideră munca sa zilnică în atelierul din municipiul Botoşani un „rău necesar“. „E mai mult o pasiune decât o afacere. Dintr-o afacere ai un venit substanţial, însă noi abia supravieţuim. Trebuie să ne mai ocupăm şi de altele ca să putem supravieţui. Nu, nu se poate renunţa. Cât mă ţin puterile, nu pot renunţa. Am încercat să renunţ, dar n-am putut“, afirma Soria Iacinschi, care este dezamăgită de faptul că poporul român nu preţuieşte la fel de mult ca şi străinii arta tradiţională.

 

Arta ceramicii de tip „Kuty”, este un proces complex, care presupune parcurgerea mai multor etape, și anume:

1. Prelucrarea lutului

2. Modelarea argilei – formarea vaselor

3. Uscarea/Zvântarea

4. Angobarea

5. Zgrafitarea

6. Arderea

7. Colorarea

8. Smălțuirea

9. Arderea

Surse: Ziarul lumina, wikipedia

Anca Cadinoiu - Botosani (14)

Fundația Ștefan Luchian

Fundaţia „Ştefan Luchian“ care poartă numele  „poetului plastic al florilor“, s-a înfiinţat la data de 30 august 1999 și își are sediul în Casa Ciomac – Cantemir, monument istoric datând din anul 1800. Casă de negustori armeni este construită în stil moldovenesc, cu un pridvor brâncovenesc, îl veți vedea în arhitectura  multor case vechi dar și noi din orașul Botoșani.  Fundația își propune să păstreze vie moștenirea culturală pe care ne-a lăsat-o pictorul Ștefan Luchian.  Activitatea culturală intensă a fundației aduce mereu în conștiința noastră, sacrificiul pe care l-a făcut marele pictor pentru artă și în special pentru pictură. În cinstea lui  dar și pentru a promova tinerele talente în acest domeniu se organizează  activități culturale, ateliere de lucru pentru prelucrarea obiectelor conferindu-le valoare artistică.  Sunt deschise expoziții temporare care reactualizează și consolidează bogatul patrimoniu cultural moştenit.

IMG_0721

Cimitirul armenesc

Marele istoric român Nicolae Iorga sustinea ca armenii erau printre locuitorii cei mai vechi din Botosani, adaugînd ca „Botosanii ar fi ramas întotdeauna satul descendentilor lui Botas daca n-ar fi fost armenii“.

Cea mai veche biserica ortodoxa armeana din Moldova s-a construit la Botosani, fapt ce denota numarul mare de armeni stabiliti în oras la acea vreme.

Biserica ortodoxa armeana „Sfînta Maria“ din Botosani este cladita în anul 1350 – data cea mai veche cînd este pomenita vreo biserica armeana în tarile Române.

În jurul bisericii „Sfînta Maria“ a existat, conform obiceiurilor timpului, primul cimitir ce cuprindea pietre funerare de marmura, lucrate artistic si cu inscriptii deosebite prin continutul lor, fapt ce l-a determinat pe Nicolae Iorga sa le publice în lucrarea „Inscriptii botosanene“. Iata spre ilustrare un exemplu: „Avedic, Flora. Mormîntul de odihna al cinstitului Avedic Sahag Bolfosul si al sotiei sale Flora“.

Dupa ce cimitirul s-a mutat lînga cel ortodox „Eternitatea“, noile morminte au devenit o veritabila colectie de monumente de o rara frumusete si mare valoare artistica semnate de mari artisti ai genului, de peste hotare: mormîntul lui Garabet Ciolac 1908, monument semnat de R. Streschnak – Viena, medalion din bronz de Hans Bernard – Viena; mormîntul lui Simion si Suzana Ciomac, 1893: monument de Lyvetis si Niforatos; mormîntul lui Avedic si Vartenic Goilav, 1916: monument de D. A. Pellegrinetti – Botosani, mormînt care face parte din patrimoniul de arta plastica al cimitirului armenesc; mormîntul lui Cristea Goilav, 1888, monument de F. Gabiani – Genova etc.

Se cuvine sa spunem cîteva rînduri despre cel care a fost D. A. Pellegrinetti. Nascut în regiunea Carrarei din Italia, a venit spre sfîrsitul secolului al XIX-lea în România împreuna cu alti specialisti pentru a contribui la lucrarile de înfrumusetare (în marmura) a unor mari edificii din Bucuresti. De aici a ajuns la Botosani, în acelasi scop. si-a deschis un atelier pe strada Vînatori în care se executau la comanda monumente de arta plastica.

semnat casa buicliu

Casa Buicliu

Casa Buicliu a fost construită la începultul secolului XIX (1810) de către negustorul armean Garabet Buicliu. Familia Buicliu a fost una emblematică pentru armenii din Botoșani, fiind una dintre cele mai vachi familii de aici. În timpul perioadei comuniste aici a fost sediu de autogară și reședința transportului public județean.