Ajunul Sărbătorii de Sf. Andrei

În zona etnografică a Botoșanilor, noaptea care face trecerea spre sărbatoarea Sfântului Gheorghe (vechi început al Anului Pastoral) este una foarte importantă, în care se crede că vrajitoarele și strigoaicele amenință lanurile de grâu și vitele, furându-le mâna sau laptele. De aceea, toate practicile magice din această noapte sunt destinate apărării animalelor și culturilor.
Tradiția populară spune că în această noapte vrăjitoarele și strigoaicele, goale și despletite, se adună câte 12 la hotarul satului, fiind indrumate de către o vrajitoare mai bătrână. Se zice că ele se bat la granița dintre două țări, iar cele care câștigă primesc ploaia, care va aduce un an îmbelșugat în țara respectivă. În schimb, în cealaltă parte va fi secetă, iar anul nu va fi roditor. Pentru a fura laptele vitelor și rodul lanurilor, vrăjitoarele își leagă de picior un săculet gol sau o strecurătoare de lapte, pe care le târăsc prin holde și prin pășuni. În același scop, ele taie grâu verde cu secera, îngroapă droburi de sare vrăjite în drumul vacilor și spun diverse vrăji. În zona Botoşaniului, în ajunul sărbătorii se sapă o brazdă cu iarbă verde şi în ea se înfinge o ramură de salcie (răchită) îmbobocită şi se aşează pe cerdac şi la stâlpul porţii. Dacă cineva ia din această brazdă sau ramură este semn rău pentru gospodăria respectivă – cu ramura de răchită furată sau cu brazda, se pot face vrăji, se ia mâna vacilor sau rodul cîmpului şi sporul gospodăriei.

Sărbătoarea centrală a acestui ciclu calendaristic, denumit în registrul arhaic al sărbătorilor și Anul Nou de primăvară, reprezintă victoria luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii. Sărbătoarea Paștelui este precedată de un post aspru de 7 săptămâni. La mijlocul postului se aleg ouăle pentru a fi încondeiate. Sărbătoarea ce precede Sărbătoarea Paștelui, „Săptămâna Patimilor”, este încărcată cu o simbolistică specială: post aspru, începerea deniilor, Joia Mare (când se încondeiează ouăle), Vinerea Seacă (Prohodul Domnului Iisus Hristos), Sâmbăta ce precede Învierea Domnului. Noaptea învierii în zona Botoșanilor este însoțită de credința că cerul este deschis, că morții revin la casele de unde au plecat ș.a.
Sintagma „Paștele fudulul” în opoziție cu „Crăciunul sătulul” este valabilă și astăzi: fiecare membru al familiei trebuie să se înnoiască cu o piesă vestimentară.

De 1 martie se sărbătoarea și Dragobetele, care apare în legende ca fiul Babei Dochia. În opoziție cu mama sa, el apare ca un tînăr frumos, purtător al dragostei și al bunei-dispoziții, de care se îndrăgosteau toate fetele. Dragobetele a fost identificat în literatura de specialitate cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă și Cupidon – zeul dragostei la romani.
Sărbătorit începînd din 24 februarie, în unele zone etnografice ale României sau în altele în zilele 1, 3 și 25 martie, Dragobetele nu avea dată fixă (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania). În zilele acestei sărbători, cînd și păsările cerului se împerecheau și își construiau cuiburile, fetele și băieții doreau la rîndul lor să se îndrăgostească cu gîndul la o viitoare logodnă sau căsătorie.

În zona etnografică a Botoșanilor, zilele 1-9 martie sunt cunoscute sub numele de zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor – zile în care Dochia moare și renaște simbolic la început de martie cînd, pînă în secolul al XVII lea, Anul Nou a fost serbat primăvara. Moartea Dochiei, ce survine în ziua de 9 Martie, simbolizează moartea anului vechi.
Legendele numeroase existente în mitologia românească vorbesc de o babă urîtă și rea care-și persecuta fără milă nora, trimițînd-o să-i aducă fragi și să pască oile în zilele friguroase de iarnă. Totul subliniază de fapt starea conflictuală între noră și soacră, iar în plan simbolic, opoziția timp vechi-timp nou, Baba Dochia reprezentînd Anul vechi sau marea zeiță a pămîntului care este învinsă de nora sa, persoană tînără, puternică, sprijinită de Dumnezeu în toate faptele sale bune, reprezentînd Anul Nou.

În zona etnografică a Botoșanilor, 1 Martie este sărbătoarea mărțișorului, a cărui denumire a fost influențată de numele lunii martie, denumirile mai vechi fiind Dochia și Dragobetele (I. Ghinoiu). Această realitate apare consemnată și de către Elena Niculiță-Voronca referindu-se direct la zona Botoșanilor (Datini III, pag. 741) “Dochia e cea întîi zi de primăvară. În ziua de Dochie se face mărțișor”.
Mărțișorul, cadou de 1 martie, confecționat la început din două fire de lînă albă și negră, răsucite într-un șnur „funia anului”, ce împletea zilele, săptămînile și lunile celor două anotimpuri, aceste două culori simbolizînd iarna și vara, opoziția între căldură și frig, întuneric și lumină, ține sigur de tradiția Dochiei – afirmă etnologul Ion Ghinoiu. Legendele despre Dochia accentuează ideea că românii au avut anul structurat pe o eternă opoziție a contrariilor.

În zona etnografică a Botoșanilor, grupuri de 2-3 copii umblă din casă în casă cu o recuzită ce reprezintă o stea confecționată manual din hârtie creponată de diferite culori pe un schelet din lemn. Copiii intră în case și rostesc repertoriul obișnuit: „Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua strălucește / Pe Domnul vestește…”
Copiii sunt răsplătiți cu colăcei, mere, nuci și mai recent bani.

Obicei generalizat în toată zona etnografică Botoșani, existând și un repertoriu de colinde tradiționale rostite la geamul caselor în ajunul Crăciunului. Obiceiul este compus din colinde (texte ceremoniale), formule magice, gesturi, recuzită rituală. Altădată colindele erau cântate doar de copii – inocența vârstei lor fiind o garanție că urările rostite la adresa gazdelor se vor îndeplini repede de către Divinitate. Există credința că atunci când vor dispărea colindele va dispărea pământul cu adevărat. Se lăsau porțile deschise pentru a primi colindătorii care erau răsplătiți cu colăcei, mere, nuci și apoi bani.

În zona etnografică a Botoșanilor, sărbătorile de iarnă având ca punct central Crăciunul încep cu sărbatorile Sfinților Andrei și Nicolae, după care starea de spirit dominantă a oamenilor de altădată (dar și de astăzi) era bucuria continuă cu Craciunul și Anul Nou, care la noi, la români, este primit cu mai multă bucurie și fast decât în alte părți ale lumi, apoi se încheie cu Boboteaza și Sfântul Ion.
Crăciunul este sărbătoarea cea mai încărcată de obiceiuri, tradiții, rituri, practici, credințe. În așteptarea Crăciunului și Anului Nou, oamenii devin mai buni, mai generoși și mai optimiști, sperând că Nașterea Domnului și Anul Nou vor veni cu sănătate, bunătate și pace.
Pe vremuri, când oamenii se întalneau în aceste zile se salutau cu expresia “Hristos s-a născut”, expresie care a dispărut din bagajul de expresii specifice sărbătorilor noastre de iarnă.
Vestea Naşterii Domnului este adusă de către cetele de colindători care în ajunul Crăciunului (seara) este însoţită şi de credinţa că se deschid mormintele şi cerul, iar animalele vorbesc. În toate manifestările se observă o împletire a sacrului cu profanul.

În zona etnografică a Botoșanilor, jocurile cu măşti se desfăşoară cel mai des iarna, începând de la Crăciun până la „spargerea Anului Vechi“, dar pot fi întâlnite şi cu alte prilejuri. Apogeul manifestărilor tradiţionale prilejuite de sărbătoarea Anului Nou este reprezentat de apariţia mascaţilor. În cete organizate din timp, conduse de vătafi, dragomani, căpitani, ori constituite ad-hoc, mascaţii colindă satul întreg, suscitând în cel mai înalt grad interesul comunităţii. Măştile zoomorfe cele mai răspândite sunt capra, ţurca, brezaia, ursul, cerbul, căiuţii. Ursul animal sacru considerat de către daci „capul de urs – masca, era folosit la ritualurile și ceremoniile ce țineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatin” (Romulus Vulpescu). Diversitatea măștilor – costumele de măști din zona Botoșanilor oferă o realitate deosebit de pitorească (unele din cele mai interesante fiind confecșionate din sluf – Corni, altele din blană de urs – Copălău). Interesante sunt și costumele ursarilor țigani.